Google

Arheologie lingvistică (II)

Written on:March 11, 2018
Comments
Add One

Descoperirea prin anii 1970 a unui trib de pigmei negri în Amazonia Venezueleană sprijină ipoteza că negrii au fost primii locuitori ai Americii. În jungla din statele mexicane Veracruz şi Tabasco sunt capete sculptate în piatră grele de câteva tone şi înalte de doi metri. Operele executate în vechime de indienii olmeci înfăţişează chipurile unor bărbaţi de rasă neagră având pe cap căşti de cosmonaut. Casca arată că personajele imortalizate veniseră din altă lume. Desigur extratereştrii pot fi şi negri, dar nicio observaţie ozn, niciun mit, nicio cronică, nu semnalează asemenea rasă cosmică. Atunci cine sunt cosmonauţii negri sculptaţi de olmeci? Poate că celebrele capete transmit un mesaj încifrat, în genul că nepământenii au venit pe vremea când ţara olmecilor era locuită de negri. Personajele sculptate impresionaseră teribil pe olmeci, altminteri nu munceau enorm ca să realizeze uriaşele statui. Teribila impresie lăsată de extratereştri s-a manifestat în fel şi chip la diferite popoare. Astfel dayacii din Borneo îşi alungesc lobii urechilor, chiar şi jumătate de metru, atârnând inele din bronz. Pentru obiceiul dayacilor găsim corespondent la uriaşele statui moai din Insula Paştelui care înfăţişează oameni cu urechi lungi. Poate că alungirea urechilor era cândva o modă des întâlnită în lume şi din acele inele grele pe care le mai vedem la dayaci au evoluat cerceii purtaţi de femei. La poporul kayan băştinaş în statul Kayah din Burma, femeile îşi alungesc gâtul folosind inele adăugate unul după altul începând de la vârsta de 5 ani. Despre bizarul standard de frumuseţe feminină au scris Aurel Lecca în “Geografie Distractivă” şi Pascal Khoothwe în volumul”Ţara Fantomelor Verzi”. Membrii tribului etiopean Mursi, din provincia Oromia, îşi lărgesc monstruos buza inferioară a gurii cu ajutorul unui taler. Moda văzută la dayaci, kayan, ori mursi nu-i deloc practică pentru nişte oameni care trăiesc în junglă. Singura logică ar fi că acei oameni se chinuie în aşa hal doar ca să semene cu nişte modele pe care strămoşii lor le-au venerat. Urechile, gâturile ori buzele lungi pot fi particularităţile de fizionomie ale unor vizitatori din Cosmos. Ipoteza este susţinută de statuile moai, paznicii Insulei Paştelui cum le zic băştinaşii. Moaii nu seamănă la chip cu pascuanii,  înfăţişează pare-se personaje străine de lumea noastră. De la început au impresionat prin mărimea lor, dar în realitate sunt mult mai înalţi decât s-a crezut. Pe mai bine de jumătate sunt îngropati în pământ. La toţi moaii dezgropaţi s-a văzut că pe partea ascunsă a statuii sunt dăltuite inscripţii.

Scriam în articolul anterior despre oamenii negri şi despre moşii din universul copilăriei şi pe care bănuim că ar fi fost nişte neamuri străvechi, primitive, supravieţuitoare prin pădurile noastre până în secolele trecute. Omul sălbatic cu plete şi barbă este asemuit moşului, dar înţelesul de bază al substantivului moş este de om vârstnic, de străbun. Cum străbunii au plecat dintre noi, poporul a echivalat oarecum termenii “mort” şi “moş”. De aceea la sărbătorile de moşi se dă de pomană pentru rudele decedate. Se poate însă ca pomana creştină de astăzi să fie la origine un fel de tribut în hrană pe care sătenii îl dădeau oamenilor primitivi, moşilor sălbatici. Aceştia primeau hrană şi sătui nu mai atacau satele. Femeile acestor primitivi ieşeau din scorburile unde stătuseră peste iarnă în primele zile ale lui martie. Soţii ale moşilor fiind au fost numite babe, cuvânt turcesc care a înlocuit românescul moaşă. Sălbatici asemenea moşilor din folclorul nostru au fost semnalaţi în zilele noastre prin Caucaz, Pamir, Iacuţia etc. Nu este exclus ca în pădurile din Carpaţi să fi supravieţuit câteva cete de oameni primitivi până în vremurile din urmă. Silviu N. Dragomir dezvăluie în una din cărţile sale dedicate “misterelor din jurul nostru” un raport al jandarmeriei din Sibiu care în 1756 a împuşcat un om sălbatic, solid şi păros. Jandarmii l-au împuşcat pentru că ataca stânele ciobanilor din Mărginimea Sibiului şi speria oamenii. Sălbaticul nu a murit. A fugit aşa rănit cum era. Raportul jandarmeriei spune că sălbaticul a plecat spre nord, probabil ca să ajungă pe muntele Ceahlău din Moldova, unde trăiesc semenii lui. Când au dispărut oamenii primitivi din pădurile Ceahlăului nu ştim. Cert este că în sec. XVIII existau. Poate sunt şi azi, dacă ar fi să credem o relatare recentă publicată într-un almanah Dracula despre un umanoid păros văzut în zona Ceahlăului. În copilăria petrecută la Ghidigeni am auzit că din pământ ies prin găuri noaptea oamenii negri. Ei strică grădinile. Să fi avut povestea un crâmpei de adevăr? Autorul Dan Apostol relatează că în sec. XVII călugării unei mănăstiri din Bavaria au prins în pivniţă un om pitic, negru şi gol, care bolborosea neînţeles. Călugării i-au dat drumul. Cetele de sălbatici negri care au supravieţuit în vremurile istorice aduceau spaima. Aşa că negrul a devenit sinonim cu agresivitatea şi de aici expresiile care arătau răutatea cuiva gen: “negru în cerul gurii” ori “suflet cătrănit”. În imaginarul popular diavolul este negru. Negrii contemporani aparţin speciei homo sapiens asemenea nouă şi nu sunt mai răi ori mai buni decât alte rase, chiar dacă au melanina strămoşilor îndepărtaţi, mai bătrâni decât orice altă spiţă omenească. Au existat şi alte neamuri agresive de primitivi. Scriitorul tecucean Eugen Boureanu, reporter acum un veac la ziarul “Universul”, pomenea în cartea “De la Thule la Taprobană” pe oamenii roşii din Islanda. Auzise despre ei de la localnici. Oamenii roşii erau un neam sălbatic care trăia ascuns prin stâncăriile insulei. Furau oile şi răpeau fetele fermierilor. O poveste despre misterioşii oameni roşii întâlnim şi în insulele Feroe, deşi aici se pare că acea rasă nu a existat, ci avem de a face cu o tradiţie preluată de la islandezi. Specifice feroezilor sunt poveştile despre selki, oamenii amfibie care ar trăi în apele Atlanticului. Între feroezi şi islandezi sunt multe similitudini, vorbesc limbi foarte apropiate. Feroezii şi islandezii sunt pescari şi crescători de oi. În Islanda şi Feroe pământul este stâncos, nuţretul pentru oi este puţin, de aceea ambele popoare obişnuiesc să acopere casele cu pământ şi să cultive iarbă pe acoperişuri. Atât în Islanda, cât şi în Feroe sunt gheizere cu apă termală folosită la încălzitul caselor şi a serelor cu legume, struguri, flori, citrice şi banane. Insulele Feroe aparţin regatului danez. Până în 1949 au fost un simplu amt (comitat) al Danemarcei, dar de atunci sunt autonome.  Feroele sunt împărţite în şase unităţi administrative tradiţionale numite sysla, fiecare având propriul parlament local numit ting. Charles Darwin povesteşte în cartea “Călătoria unui naturalist în jurul lumii” că în Ţara Focului un indian alcaluf i-a arătat un culcuş de iarbă uscată, pitit la loc dosnic. Este cuibul unui om rău, sălbatic, zise ghidul. Dacă sălbaticul avea altă culoare a pielii, neagră bunăoară, indianul sublinia nota distinctivă. Probabil că “omul rău” avea pielea deschisă ca a indienilor. Homonizi mici de statură şi care nu aparţineau speciei homo sapiens au trăit până prin sec. XIX în Patagonia, spune Ioan Radu în cartea “Patagonezii”. Pierre Pleffer scrie în volumul “Popasuri în Kalimantan” că în anii 1950 un colonist olandez din Borneo a împuşcat în junglă cinci mici fiinţe umanoide care trăiau în copaci. Dayacii vânau acei hominizi pentru că le stricau plantaţiile. Olandezul, realizând că victimele erau totuşi oameni, a regretat că i-a ucis şi considerându-se vinovat de crimă s-a autodenunţat la poliţie. A fost achitat. Oamenii-maimuţă din Borneo prădau plantaţiile, dar nu pricepeau noţiunea de proprietate funciară. Ei puteau înţelege doar mancipaţia, însuşirea din natură a bunului, prima formă de dobândire a proprietăţii cunoscută de om. Cazul din Borneo aminteşte că Aurel Lecca scria în “Geografie Distractivă” de pigmeii din Uganda care strică plantaţiile fermierilor britanici deşi, vezi Doamne, sunt puse panouri unde scrie “proprietate privată”. Problema e că pigmeii nu ştiu să citească. Legat de oamenii-maimuţă, trebuie spus că Noua Zeelandă, Spania şi Austria au acordat maimuţelor antropoide: gorile, cimpanzei, urangutani, bonono, statutul de persoană fizică, în calitate de hominid nonuman. Nu pot fi ucise ori torturate. Dacă sunt adoptate devin membri ai familiei cu drept de moştenire. Juridic sunt puse sub curatelă, adică actele lor sunt săvârşite prin intermediul unui om numit de judecător.  Marian Rotaru

Leave a Comment