Google

America (III)

Written on:September 18, 2016
Comments
Add One

art-pag-2-sat-de-mandani-in-dakota-de-nordDacă vikingii din sec.X poziţionau dincolo de Atlantic ţara Ommerike (America?), iar goţii tărâmul Amalric, adică Regatul din Rai, Geoffrey de Monmouth scria în „Istoria Regilor Britanici” (sec.XII) că regele Arthur a trecut Atlanticul şi a ajuns în Annwn, ţinutul tinereţii veşnice. Istoricii apreciază totuşi că Annwn ar fi mai degrabă o insulă mitică. Pe de altă parte romanul popular galez „Povestea lui Madog” spune că în anul 1170 prinţul Madog din ţinutul Gwynedd, a atins celălalt ţărm al oceanului. Legenda a fost credibilă pentru că mai târziu, în sec. XVI, va fi reluată de David Powel şi Humphrey Llwyd în „Istoria Cambriei” şi „Cronica Galeză”. Unii cred că Madog a debarcat pe o insulă luxuriantă aflată undeva în Marea Sargaselor, dar dispărută între timp, mai ales că această mare din vestul Atlanticului este descrisă în  lucrarea “Geografia”, opera navigatorului arab Aswad, datată cu un secol mai înainte. Alţii dimpotrivă, sunt siguri că Madog şi oamenii săi s-au stabilit în America. De aici se spune că stânca Backbone Devil din statul Indiana, comitatul Clark, ar fi de fapt o fortăreaţă amenajată de galezi. Jurnale din secolele XVII-XVIII lăsate de exploratorii Samuel de Champlain, Etienne Brule şi John Lederer, ori volumul „Călătorie în Mohawk şi Ţara Oneida. 1634-1635” scris de Thomas Dermer, notează pe valea fluviului Susquehanna din statul New York, 13 triburi de indieni albi, vorbitori a limbii galeze. Ipoteza că indienii mandan din Dakota de Nord sunt urmaşii coloniştilor din Ţara Galilor este veridică. Mandanii au trăsături europene, strămoşul este un personaj numit Mandan (Madog), iar cultura şi obiceiurile lor se apropie mult de ale galezilor. George Catlin scrie în „Călătorie la indienii nordamericani” că limba mandanilor are 300 de cuvinte galeze. Elementul galez s-a păstrat sute de ani la mandani!Câteva exemple arată că fenomenul este posibil. Legea pământului-jus valahicum, sistemul juridic românesc coborât din legile Belagine ale geţilor, a supravieţuit până în sec.XX numai la românii gorali din Carpaţii Polonezi. Tătarii lipkani practică ritualurile magice moştenite din străbuni, ori în sec. XVII fraţii lor i-au alungat din Crimea pentru aceste obiceiuri interzise de islam. Ţinutul în care locuiesc azi este împărţit între Lituania, Polonia şi Bielorusia.  Emigranţii tirolezi care au înfiinţat oraşele Treze Tilias în statul brazilian Santa Catalina şi Puerto Tirol în provincia argentiniană Chaco, păstrează ca o comoară limba, cultura şi tradiţia din ţara lor, încât oricine vine la ei se crede în Tirol. Tenacitatea coloniştilor este răsplătită de turişti. Ultima fărâmă a imperiului Brazilian, defunct în 1889, a fost un sat din jungla Amazoniei. Acolo trăiau izolaţi de lume urmaşii unor colonişti portughezi din secolului XIX. Când în 1975 ajunge la ei o misiune guvernamentală, oamenii au întrebat curioşi: „cine mai este împăratul Braziliei”!

În cartea „Arta navigaţiei” John Dee pretinde  că America a fost descoperită de Brutus, primul rege britanic. Brutus s-a numărat printre troienii plecaţi în exil alături de Enea, după ce cetatea lor cade în mâna grecilor. Enea rămâne în Latium, unde urmaşii săi vor fonda Roma, dar Brutus continuă călătoria. Ajunge pe o insulă unde se afla un templu. Adormit lângă zidul templului Brutus visează o ţară mare şi bogată. Găseşte ţara şi-i va spune spune Britania, după numele său. În Britania locuiau numai uriaşi pe care Brutus îi învinge şi ucide pe Gogmagog, regele lor. Stirpea uriaşilor a convieţui totuşi încă multă vreme cu oamenii. Laurence Gomme arată în „Etnografie şi folclor” că englezii îi credeau pe uriaşi „locuitori ai peşterilor”şi le dă dreptate Atanasius Kircher care nota în “Lumea Subterană” (1665) că ultimii giganţi s-au adăpostit sub pământ. În  volumul „Mărturii şi tradiţii”, David McRitche  enumeră pe giganţii cormoran din Cornwall, edd din Scoţia, fomorienii din Irlanda, winach şi cawr din Ţara Galilor. Un rege al poporului cawr, Bendigeidfran, apare în lucrarea „Triada galeză”. Fomorienilor irlandezi le corespund famangomadanii din Galicia şi albadanii din Castilia. Oase de giganţi s-au găsit în Hejaz, Ecuador, insulele Solomon, iar în Egipt chiar şi mumii. Scheletele de uriaşi cu un singur ochi dezgropate în Argolida, confirmă ce scria Pausanias în sec.II, că cetatea Micene a fost zidită de ciclopi. La Castelneau, în Provence, s-au descoperit oasele unor oamemi de 4 metri. Straniul este deci prezent şi în bucolica Provence zugrăvită cu drag de Peter Mayle în cărţile sale! Fiecare regiune ar trebui să aibă un Peter Mayle a ei! Citind literatura de călătorie ne putem compara cu alţii şi conştientizăm propria identitate. În lume sunt 87 de seminţii legendare de uriaşi: wolatii în Bielorusia, kauro în Bretania, rubezahl în Wendland, buto în Java, raksasas în Bali, upelleru în Mesopotamia, gtaimbara în Ceylon etc. Bulgarii zic că înaintea oamenilor au locuit pe Pământ ispolinii şi velicanii, două neamuri de uriaşi. Într-un fost sălaş a lor, Peştera Uriaşilor din Moesia, s-a ctitorit în sec. XIII Mănăstirea Basarabilor, locul de nevoinţă a Sfântului Dimitrie cel Nou, patronul Bucureştiului. Refaiţii, nefilimii şi anakirii sunt triburi de uriaşi amintite în “Cartea giganţilor”, scriere biblică apocrifă. În America giganţilor li se spune nunhyunuwi la cerochezii din Ontario, yeitso la tribul navayo în Arizona, ori dzoonooqua la poporul kwakuit din Columbia Britanică. Giganţii erau blonzi şi zic indienii că au venit cu luntriile de peste Atlantic, ori vechii greci credeau că Dacia este ţara uriaşilor! În oraşul Sayre din Pennsylvania s-a dat de oasele unor umanoizi aidoma satyrilor din mitologia greacă. Scheletele aveau trei metri, iar pe craniu coarne de cinci centimetri. Resturile unor oameni de patru metri s-au dezgropat în Ohio, California, Nevada, Louisiana, Kansas şi Virginia de Vest, iar în 1673 a fost capturat în Patagonia un om bicefal înalt de cinci metri. Giganţilor americani le-au fost dedicate volumele „Uriaşii din Valea Morţii” şi „Lumea din umbră”, scrise de Bruce Russell şi Brad Stieger.Pigmeii din Congo se tem de căpcăunii negoogunogumbar şi tot uriaşii canibali, căpcăunii, veniţi din Panonia ar fi invadat pe vremuri Crişana, zic localnicii. Bascii au cunoscut ciclopii taratala şi uriaşii basajaun care locuiau în păduri şi nu demult s-a fotografiat un om maimuţă în Pirineii Spanioli. De la basajuan au rămas dolmene de piatră care se văd până azi. La fel în Irlanda de Nord se zice că stâncile numite Calea Uriaşilor sunt aşezate de giganţi. Saxo Gramaticus notează construcţiile de piatră înălţate de uriaşi în Suedia, văzute pe vremea sa în sec. XIII, iar islandezii cred că insula Dragney e un gigant împietrit. Una din atracţiile turistice ale Lituaniei este Neringa, peninsulă paralelă cu ţărmul, lungă de 89 de kilometri şi lată de cel mult de doi, cu dune de nisip, păduri de pin şi sate pescăreşti. Aparţine regiunii Curonia şi este singurul loc unde se mai vorbeşte limba curoniană. Grindul a fost ridicat de Neringa, fată de uriaşi, ca să oprească calea unui şarpe de mare ce ataca satele. Până să revină Lituaniei la 20 august 1923, Neringa a aparţinut Prusiei Orientale, parte a Germnaiei. Aici au locuit romancierul Thomas Man şi savantul Sigmund Freud. Tot în Lituania pe dealul perfect rotund Satrija, cel mai frumos din ţară, se vede urma gigantului Alcis care a îngropat-o aici pe iubita sa, vrăjitoarea Jauceryte. Localnicii zic că în nopţile cu lună plină vrăjitoarele zboară peste mormântul Jaucerytei. Poveşti? În satul tutovean Iugani sunt mărturii că o femeie zbura noaptea peste dealuri. Stăpânea desigur ştiinţa solomonarilor geţi! Nicholas de Roerich scrie în  „Himalaia-Altai” că în Kashgaria a văzut oase de uriaşi pe malul lacului Lob Nor şi a auzit legende despre ei. Unul din sfinţii Kashgariei, venerat de băştinaşii uiguri, a fost un uriaş. Marian  Rotaru

Leave a Comment

Previous post:

Next post: