Google

America (II)

Written on:September 18, 2016
Comments
Add One

art-pag-2-america-2Una din cele mai tari dovezi că în antichitate a existat o legătură între Lumea Veche şi continetul american o oferă urmele de tutun şi coca din trupul preotesei egiptene Henut Taui. Nicotina şi cocaina s-au găsit şi în alte mumii din Egipt şi Nubia, iar în abdomenul faraonului egiptean Ramses al-II-lea erau frunze de tutun.Primul european care a cunoscut tutunul, plantă specifică Antilelor, a fost Columb. Tutunul este adus în Lumea Veche din Cuba în secolul XVI de Jean Nicot. Indienii Huron din Ontario consideră tutunul plantă divină. O legendă spune că Marele Spirit a trimis pe Pământ o tânără goală, dar cunoscătoare a magiei. Fata din stele atinge pământul. Unde a pus palma stângă au răsărit cartofi, unde a atins solul cu dreapta, a apărut porumbul, iar pe locul unde s-a aşezat, a crescut tutunul. Coca este un arbust întâlnit numai în Anzi. Explicaţia că  mumiile  au fost contaminate cu  tutun şi coca în cursul autopsiei este absurdă. Aceeaşi eroare nu se poate repeta aidoma la un număr mare de cazuri. În secţiunea Marelui Canion situată în comitatul Yuma din Arizona s-a descoperit în 1909 o peşteră cu artefacte, inscripţii hieroglifice şi mumii egiptene. Din păcate toate au dispărut! Peştera din Yuma l-a inspirat pe Wolfgang Hohkbein pentru romanul „Anubis”. Nu este contestată veridicitatea inscripţiei feniciene aflată pe litoralul statului brazilian Paraiba şi uimeşte decalogul dăltuit în ebraică pe o stâncă din oraşul La Luna, Noul Mexic. Inscripţia datează din antichitate. Istoricii cred că floarea soarelui a fost adusă în Europa din Peru. Totuşi Pliniu cel Bătrân consemnează planta în „Istoria Naturală”, lucrare scrisă în secolul întâi după Hristos. Floarea soarelui apare şi în mitologia greacă. Nimfa Clyte îndrăgostită de Apolo stătea ore întregi întinsă pe pământ şi privea Soarele, simbolul iubitului. Acesta nu-i dă atenţie şi până la urmă, Clyte tot făcând plajă se transformă în floarea soarelui ce urmăreşte astrul zilei. Legendele din folclorul nostru legate de floarea soarelui sunt consemnate în volumele „Cerul şi podoabele lui” şi „Legende populare româneşti” scrise de Tudor Pamfile şi Florea Marian. O frescă antică din Pompei  înfăţişează un ananas, deşi se spune că marinarii lui Columb sunt cei dintâi europeni care au văzut fructul, în 1493 pe insula Guadelupa. Prima descriere a anasului o face în 1520 Antonio Pigafetta, cronicarul expediţiei lui Magellan. Din ananas se produc conserve după metoda inventată în 1903 de James Dole, sucuri, iar din coajă, ulei. La noi ananasul poate fi cultivat în  ghivece, iar o plantaţie experimentală a existat în  Bugeac. Cosma Indicopleustes, călător din secolul VI d. Hr., care a vizitat Eritrea, Abisinia, India şi Ceylonul, scrie în “Topografia creştină” că dincolo de Ocean se întinde Edenul, deci ştia de existenţa Americii. În sec. XIV veneţianul Niccolo Zeno atras de poveştile pescarilor basci şi bretoni traversează Atlanticul şi  găseşte insula Estotilanda. Scrie în jurnal că Estotilanda avea munţi în interior, o câmpie litorală şi era înconjurată de insule  mici, dar populate:  Icaria, Chese, Bres, Talas, Broas, Iscant, Trans, Estlanda, Mimant şi Damberc. Navigatorul a remarcat biblioteca cu cărţi în limba latină pe care o avea regele Estotilandei şi credea că locuitorii insulei erau originari din Scoţia. La sud de Estotilanda Zeno atinge insulele Drogeo locuite de canibali şi insula Newe stăpânită de vânători sălbatici, care umblau goi. Francesco da Forti vizitează insulele în 1492 şi confirmă în jurnalul său descrierile lui Zeno. Estotilanda apare în jurnalele publicate de Sir Gilbert Humphrey în 1583, Bartolomeo Gosnold în 1602 şi George Waymouth în 1605, dar după care nu va mai  fi vazută. Insula lui Zeno a inspirat romanul lui Vladimir Nabokov, „Ada” şi nu-i unica fantomă din Atlantic. Pe o hartă din 1367 apar la vest de zona arhipelagului Bermunde două insule: Mayda, în formă de semilună şi alta mai mică numită Mam. Sunt  zărite ultima dată  în 1906. Mayda  a inspirat romanul lui Philip Reeve, “Air Web”.

Vikingii stabiliţi în Groenlanda au navigat spre sud de–a lungul coastei Labradorului, au descoperit şi au descris în cronicile saga ţinutule Markland-Ţara de Piatră, Helluland-Ţara Pădurilor, Einfubersland, Skrellingsland şi Vinland. La geografia vikingilor se adaugă Gripla, loc pustiu şi îngheţat din extremul nord, pământul vulcanic Muspellheim populat de uriaşi, ceţosul Niflhel şi Nastrond, tărâmul cu balauri (poate reptile antidiluviene), hărăzit de zei pentru surghiunul celor păcătoşi. Opusă era Walhala, câmp paradiac unde eroii erau duşi pe cai de blondele şi despuiatele walkirii, amazoanele nordului. Unele dintre aceste meleaguri nu aparţin lumii noastre, dar nici cele aparent reale nu sunt identificate. Astfel în ciuda a ce se spune, Vinland-Ţara Vinului nu-i totuna cu insula Marthas Vineyard, posesiune a statului Massachusetts. În  cartea „Istoria insulei Marthas Vineyard”, Henry Norton susţine că vikingii au descoperit ostrovul în anul 1000 si l-au numit Vinland. Faptul că pe Marthas Vineyard creşte via sălbatică şi asemănarea dintre numele insulei americane şi a Vinlandului, nu probează suficient identitatea celor două teritorii. În Transilvania bunăoară, în ţinutul deluros a Târnavelor, se întinde zona viticolă Ţara Vinului! Băştinaşii insulei Marthas Vineyard, indienii wampanoag, îi spuneau Niope adică „În mijlocul mării”. Englezul Bartolomeo Gosnold descoperă insula în 1602 şi surprins de strugurii găsiţi aici, o numeşte Podgoria Marthei, în onoarea mamei sale. Marthas Vineyard este azi staţiune turistică de lux, iar indienii wampanoag au fost exilaţi pe insula Chappaquiddick din vecinătate, unde rezervaţia lor ocupă doar 40 de hectare din cele 1592, cât măsoară insula. Insula Nantucket vecină cu Marthas Vineyard, este patria vânătorilor de balene făcută celebră de Herman Melville prin romanele “Moby Dick” şi “Insula Crucii”. Învăţaţii medievali notau în vestul Atlanticului Hvitramannaland-Ţara Oamenilor Albi, sau Albania, poate aceeaşi cu insula numită de romani, Irlanda Mare. Locuitorii nu erau deloc ospitalieri şi se crede că străbunii lor veniseră din Irlanda. O vizitează vikingul Ari Marsson în anul 933, după şase zile de navigaţie de la ţărmul Irlandei, spune saga Landnamabok, iar saga lui Eric cel Roşu descrie călătoria din 1007 a negustorului Thorfinn Karlsefni în Albania. Pe insulă erau păduri întinse, multă vie sălbatică şi câmpuri cu orz. Ultimul ajuns în Albania, scrie în saga Eyrbyggja, a fost corăbierul Gudleif Gudlaugson în 1029. Pe insulă a întâlnit un viking care locuia acolo de trei decenii. Ultima mărturie privind aceste ţinuturi este cartea, azi pierdută, publicată în 1568 de Sir Erlend Thordson, cu relatarea unui necunoscut ce ar fi vizitat Albania, Vinlandul, Hellulandul cu insulele din jur şi Einfuberslandul. Confirmând oarecum poveştile vikingilor, germanul August Petermann elaborează în 1871 pe baza studiilor teoretice, o hartă a Arcticii în care Groenlanda apare mărită, mult alungită spre nord, iar în Marea Barents postulează existenţa unor insule şi a unui pământ continental. În 1876 geografii numesc uscatul din Marea Barents, Ţara lui Petermann şi dealtfel în 1874 fusese zărită o insulă necunoscută la nord de arhipelagul Franz Josef, ceea ce susţinea teoria germanului. Insula nu fost regăsită. Petermann a fondat revista “Prietenii geografiei” şi a iniţiat expediţiile unor exploratori ca Ernest Behm, Karl Mauch, Eduard Vogel, Martin von Heuglin, Karl von Beurmann, relatate de aceştia în volumele: “Peisaje şi popoare din Tebu”, “Itinerarii sudafricane”. “În Africa Centrală”, “În nord-estul Africii”, “În Abisinia”, “Pe Nilul Alb”, “Pe Oceanul Arctic”, “Călătorii şi explorări” etc. Marian Rotaru

Leave a Comment

Previous post:

Next post: