Google

America (I)

Written on:September 18, 2016
Comments
Add One

art-pag-america-1Deşi se spune că Americile au fost descoperite în 1492, apar totuşi schiţate în secolul II î.Hr pe harta lui Crates, autor a unei cărţi de geografie inspirată din surse obscure, astăzi pierdută. Cele două Americi erau numite Perioeci şi  Antipozi. Înaintea lui Crates au fost legendele. Pescarii britanici povestesc despre insulele fantomă Fly-fly din Atlantic, unde nu poate debarca nimeni, iar celţii localizau la vest de Irlanda insulele fabuloase: Tir Taingire-Ţara Promisă, Tir Thuin-Ţara de sub valuri, probabil un banc de nisip enorm, Ildathach-Pământul Multicolor, Mag Mell-Câmpiile Încântătoare şi Emain Ablach-Insula Merelor. Mărul simbolizează ştiinţa şi nu întâmplător insula aparţinea lui Manaman, Fiul Mării. Manaman avea un car zburător, o sabie teleghidată, “care răspundea la chemare”  şi o mantie ce-l făcea invizibil. I-a ajutat pe tuath a danan (poporul dac în limba celtă) să cucerească Irlanda de la uriaşii fomorieni. “Cartea Invaziilor”, lucrare antică irlandeză, spune că magii tuath a danan vor pleca apoi pe insula mitică Tirnanog, spaţiu atemporal. Francis Groome citează în “Legendele ţiganilor” povestea regelui celt Herta, ajuns pe Tirnanog. Regele a stat pe insulă două secole şi a revenit tot tânăr în Irlanda. La întoarcere marinarul lui Herta care a pus piciorul pe ţărmul Irlandei moare pe loc şi-i rămân doar oasele. Vazând aşa regele pleacă îndărăt spre Tirnanog. Din Tirnanog a venit în Irlanda prinţesa Cliona, adorată de celţi ca zeiţă a dragostei. Cliona, se spune, locuieşte şi azi într-un palat de sub dealurile Munster şi este stăpâna zânelor banshee care bântuie prin provincia Desmont. Tirnanog duce cu gândul la Triunghiul Bermundelor, locul dispariţiilor misterioase, vecin Americii. La fel pescarii japonezi se tem de insula Ura, aflată în afara lumii noastre, dar zărită în Marea Diavolului, zonă periculoasă ca şi Triunghiul Bermundelor. Ştiinţa lui Crates este explicabilă. Epava unei corăbii romane zăcea pe ţărmul Texasului! Într-un mormânt din Calixtlahuaca, statul mexican Mexico, s-a găsit o statuietă romană din secolul II d. Hr.. Sigur nu a fost pusă de spanioli, la descoperire mormântul era intact şi oricum conchistadorii nu aveau interes să aducă din Europa sculpturi antice. Altă statuietă romană era amestecată printre odoarele mayaşe în fântâna jertfelor de la Chichen Itza, statul Yucatan. Sunt asemănări între clădirile din Yucatan şi din Creta minoică, remarca John Stephens, expediţionar care a lăsat posterităţii jurnalele “Călătorie în Yucatan şi Chiapas”, “Călătorie în Egipt, Ţara Sfânta şi Arabia Petrea” etc.Vase, bijuterii şi instrumente incaşe sunt aidoma ca model cu obiecte similare din Elada antică, în prea multe cazuri ca să fie întâmplare. Dinarii romani au ajuns în Anam, ţară din Indochina, dar pe uscat banii trec din mână în mână. Întrebarea este cum au trecut oceanul monedele romane, siciliene şi siriene găsite în Maine, Alabama, Texas, Oklahoma şi Illinois. Idea că cineva a îngropat în glumă monede antice este absurdă şi nu explică de ce indienii cherokee din Virginia sunt înrudiţi genetic cu grecii şi evreii, iar limba lor seamănă cu greaca. Inscripţii în elină şi ebraică se văd în Kentucky, Ohio, Tennessee şi Oklahoma. Autorul Tassos Kahantaris susţine că etnonimul Ilinilor, indienii care au dat numele statului american Ilinois vine din grecul elianas-elini, iar numele indienilor şi a statului Arkansas se trage din grecul Aleka-Alecu. Alt autor, John Reynolds, crede dimpotrivă că Illinois este termen recent, ieşit prin denaturarea denumirii franceze dată unei Illes aux Noix-Insulă a Nucilor de pe fluviul Mississippi. Însă insula care ar susţine ipoteza, nu există! În “Civilizaţii dispărute”, Serge Hutin scrie că în Oregon şi California s-au găsit inscripţii aidoma textelor rongo din Insula Paştelui. Rongo aduce cu scrierea cetăţii Mohenjo-Daro din provincia pakistaneză Sind, folosită cu milenii înainte de Hristos şi din care a evoluat grafia  sanscrită. Oraşul l-au fondat ausonii, strămoşii geţilor, iar la originea scrierii din Sind stau inscripţiile găsite în peşterile din Carpaţi.

Cândva zeii albi veniţi din stele au locuit pe Pământ. Mitul apare inclusiv la locuitorii din Papua, fapt remarcat de exploratorul Nicolai de Miklukho -Maklai în jurnalul său de călătorie. În acele vremuri, spune Biblia, oamenii din ceruri se căsătoreau cu pământencele şi adăugăm noi, se foloseau de sclavi băştinaşi. Numele cetăţii Teotihuacan din Mexic, înseamnă în limba poporului nahuatl “Locul unde s-au născut zeii”, s-au mai degrabă fii zeilor din care coboară cele dintâi familii regale. De aici vine idea că regalitatea are esenţă divină. Când străinii au plecat, apar sacrificiile umane. Jertfiţii de la Chichen Itza erau dăruiţi zeilor ca să-i servească în spaţiul sacru. În anii 1950 triburi din India încă omorau băieţi pe altarul zeiţei Kali, arată Liudmila Şapoşnikova în cartea “Drumurile junglei”. La geţi, sacrificaţii duceau mesaje în Cer. Doar sufletul poate străbate spaţiul spre lumile cosmice şi totodată timpul. Privind la stele călătorim în timp, le vedem în trecut, observa Eminescu în poezia “La steaua”. Ecoul vechiului mariaj dintre extratereştri şi pământence este omniprezent. În Hawaii se sacrificau zeilor an de an şapte tinere, în folclorul nostru apare Zburătorul, străinul seducător pe care-l visează fetele. Vestalele erau fecioarele pururea caste, închinate de geţi şi romani zeilor. Vestalele geţilor s-au transpus în imaginarul românesc prin iele, fete frumoase, dar interzise şi de acea zise malefice. Tot vestale erau vaidilutele, slujitoarele Mildei, zeiţa dragostei la vechii lituanieni. Oficiau pe insula Florilor de pe fluviul Nemunas. Pe muntele Avernus din Campania locuiau sibilele, vestalele zeului Apolo. Au scris Cărţile Sibiline, cu prorociri, iar una din ele, Carmen, a creat alfabetul latin. Hestia regina sciţilor şi patroana vestalelor “ştiutoare de carte” i-a dat lui Zamolxe legile Belagine, însuşite de geţi. Iubirea rituală, contopire între om şi zeu, apare în cultul wicca, tantrism şi orfism. Urmele religiei orfice creată de poetul, filosoful şi regele trac Orfeu le vedem în numele satelor tutovene vecine: Praja şi Fătăciuni. În sanscrită praja era gravida, iar în albaneza înrudită cu limba geţilor, prijate înseamnă iubita. Aceste vestigii toponimice arată vechimea noastră! Istoricul şi exploratorul Andre Davy a lăsat volumul “Cu caiacele pe Nil”, el a căutat eternitatea pe fluviul african, dar noi să luăm aminte versul lui Blaga, “veşnicia s-a născut în sat”, în satul românesc! K.W. Ceram redă în “Zei, morminte, cărturari” legenda indienilor tolteci din Yukatan că zeul Quetzalcoatl a venit din răsărit şi era de rasă albă. Robert Charroux aminteşte în “Cartea Cărţilor” de volumul lui Aristotel, ”America”, astăzi pierdut. Cum de apare la Aristotel, în sec.IV i.Hr,, acest toponim? Un ţinut vestic numit Ommerike este notat în saga vikingului Erik cel Roşu din sec. X. Pentru islandezi Ommerike era ţara fabuloasă de dincolo de lume. În Nicaragua sunt munţii Amerique şi tribul indienilor Amerique, care-i populează. Toponimul exista la venirea europenilor, spune Jan Carew în “Scrieri caraibiene”. Augustus Le Plongeon observă mitul maya despre ţinutul Amerique-Ţara Vântului. Unui sfânt catolic, Emeric, i se spunea Americanus, ori textele islandeze confirmă că a vizitat Amerique. Sfântul a trăit în secolul XI, era prinţ ungur şi a murit la o vânătoare de mistreţi la Sântimreu în Bihor. Florentinul Alberigo Vespucci a fost  în Amerique şi vrăjit de ţinut şi-a zis Amerigo. Cu pseudonimul Amerigo Vespucci intră în istorie şi semnează lucrările “Lumea Nouă” şi “Cosmografia”. Prin numele lui Amerigo Vespucci, toponimul mitic Amerique a fost extins la întregul continent, remarca Rodney McDonald în cartea “Povestea adevărată a numelui America”. Marian  Rotaru

Leave a Comment