Diagnosticul de schizofrenie este luat în considerare atunci când o persoană resimte cel puţin două din următoarele simptome: iluzii, halucinaţii, dezorganizare a vorbirii, comportament iraţional sau catatonic, precum stupoare, rigiditatea sau flaciditatea membrelor, simptome negative, precum letargia, tăcerea, pierderea voinţei. Aceste simptome sunt de obicei însoţite de o diminuare a capacităţii de a interacţiona cu cei din jur.Chiar dacă “schizofrenie” înseamnă literalmente “minte scindată”, ea nu trebuie confundată cu personalitatea “scindată” sau multiplă. Ea este descrisă ca psihoză, un grup de tulburări mentale severe şi prelungite, ce afectează gândirea, vorbirea şi comportamentul normal. Debutul schizofreniei este de obicei caracterizată prin simptomele psihotice enumerate mai sus sau printr-un comportament bizar.Mulţi pacienţi prezintă simptome “negative”, precum scăderea capacităţii de a resimţi emoţii, a activităţii mentale şi a dorinţei de socializare.

Un schizofrenic poate gândi şi comunica după regulile sale propii, sărind de la idee la alta, folosind cuvinte vagi sau repetitive sau amestecând  o “salată de cuvinte” din cuvinte noi şi distorsionate. Schizofrenicii sunt în mod obişnuit suspicioşi şi plini de resentimente. Ei pot avea senzaţia că gândurile le sunt furate, comunicate sau înlocuite cu informaţii noi de către străini ce încearcă să le controleze comportamentul. Ei pot descrie voci care le vorbesc sau le critică comportamentul.

Schizofrenia apare la bărbaţi înainte de a implini 20 de ani, iar la femei între 20 şi 30 de ani, însă prevalenţa este aproximativ aceeaşi.

Majoritatea specialiştilor sunt de acord că simptomele sunt provocate de dezechilibre chimice la nivelul funcţionării creierului, însă nu se cunoaşte nici un mecanism precis. Schizofrenia pare a fi un sindrom cu multiple cauze şi tipuri.Genetica pare să joace un rol, însă nu există o unică “genă a schizofreniei”. Chiar dacă este clar că sprijinul familiei poate fi util în prevenirea recăderilor, este de asemenea ştiut că nu conflictele familiale provoacă schizofrenia.

Scopurile tratamentului convenţional includ ajutorarea pacienţilor să stabilească interacţiuni normale cu cei din jur, să trăiască în cadrul comunităţii, precum şi controlarea bolii făcând apel la cea mai scăzută doză eficientă de medicamente. De obicei este necesară o combinaţie de medicamente şi psihoterapie.

Epoca modernă a tratamentului medical în schizofrenie a început în 1952, o dată cu utilizarea tranchilizantului clorpromazina.

Un nou medicament, risperidona, pare să amelioreze simptomele. La majoritatea pacienţilor este necesară administrarea de medicamente împotriva anxietăţii pe toată durata vieţii. Pot fi folosite şi medicamente suplimentare, precum antidepresivele.

Psihoterapia care să ofere sprijin şi consolare este necesară, pentru a ajuta pacientul diagnosticat ca schizofrenic să înţeleagă boala şi să-şi reia viaţa socială şi de familie.

Medicina alternativă aduce puţine beneficii terapeutice. Există date ce sprijină ideea că acidul folic, o vitamină din complexul B, este util ca adjuvant în tratament. De asemenea, vitamina C accentuează efectul antipsihotic al haloperidolului, iar vitamina E poate ameliora simptomele de dischinezie tardivă. Posibilele beneficii aduse de zinc, mangan şi niacină sunt controversate.  

Ajutor pentru pacientul schizofrenic

O atitudine de acceptare şi înţelegere din partea rudelor şi prietenilor poate ajuta la reducerea anxietăţii şi a severităţii simptomelor. Schizofrenicii au tendinţa de a fi cu uşurinţă tulburaţi de “emoţiile exprimate”; se recomandă familiei să reducă criticile şi să fie cât mai discreţi. De asemenea, o atitudine înţelegătoare a membrilor familiei, de încurajare a pacienţilor să-şi asume un rol activ în propia lor îngrijire poate contribui la diminuarea senzaţiei de neajutorare.

Rubrică realizată de Dr.Miron Ioan,medic primar de familie, doctor în ştiinţe medicale