Google

Aheologie lingvistică (I)

Written on:March 4, 2018
Comments
Add One

Folosim expresii verbale, gesturi sau avem obiceiuri ale căror înţeles iniţial s-a pierdut. Toate acestea sunt vestigii ale unor realităţi demult apuse. Să vedem câteva exemple. Până nu demult copiii erau speriaţi cu Bau-Bau. În vechea limbă a arienilor, strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi, exista cuvântul bha, adică cel care vorbeşte. Cel care vorbea şi era ascultat era căpetenia tribului. Căpetenia inspira teamă, aşa cum copiilor le era teamă de Bau-Bau. Nu numai Bau-Bau a derivat din arianul bha, ci şi substantivele bogat ori baliverne-vorbe spuse într-o adunare. Căpetenia putea să nu fie de acord cu supuşii, de aici am rămas cu expresia “da ori ba”. Împotriva deochiului se poartă un şnur roşu, iar femeile tinere poartă chiloţi roşii în noaptea de Anul Nou ca să aibă noroc în dragoste peste an. Puterea pe care o atribuim azi culorii roşii pleacă de la ktistai, magii geţilor. Ktistaii purtau haine albe şi cingătoare roşie. Ştiinţa lor era mare, zburau prin nori, întorceau deochiul, aduceau norocul, vindecau. Călătoreau prin fum, adică se făceau invizibili şi se spune că îmblânzeau şi călăreau balauri. Aveau mereu cu ei Cartea Înţelepciunii. Culorile purtate de ktistai se regăsesc pe şnurul mărţişorului, alb cu roşu. Este îmbinarea masculinului şi femininului, yin-yang cum zic chinezii. Mărţişorul marchează 1 martie, anul nou după vechiul calendar agricol, când natura renaşte din principiile masculin şi feminin. Ca să ajungă ktistai ucenicul mergea în Cetatea Babanului, adică Cetatea Uriaşului aflată în tainica peşteră Crugul Pământului. Acolo învăţa 20 de ani din Marea Carte. Eugen Delcea scrie că uriaşii au construit tunele, temple şi cetăţi sub Carpaţi, iar Cetatea Babanului a fost una dintre acestea. În satul tecucean Tălpigi a trăit până nu demult un bun prezicător şi vrăjitor. Bunăoară sunt martori care spun că prin descântec tălpigeanul putea închega apa. Ce ştia învăţase dintr-o carte pe care o avusese soţia lui. Cartea era scrisă într-un alfabet şi într-o limbă uitată, probabil alfabetul şi limba geţilor şi era poate una dintre acelea pe care le învăţau ktistaii. Femeia a murit, apoi cineva a făcut o reclamaţie şi cartea, era pe vremea comuniştilor, este confiscată de miliţie. Omul apucase să o înveţe pe de rost. Ultimii ktistai au umblat până în vremurile din urmă prin Bucovina, Ţara Vidinului la sud de Dunăre şi în Munţii Apuseni. Pentru că erau învăţaţi, românii le-au zis solomonari după înţeleptul rege evreu Solomon, autorul Pildelor din Biblie.Unii autori cred că solomonar este denaturarea termenului vechi zalman, adică omul lui Zamolxe. Solomonarii slujeau pe Zamolxe, zeul suprem al geţilor şi poate că neştiuta peşteră în care a locuit Zamolxe a fost Crugul Pământului.

Sânzienele, sărbătoarea din iunie, e tot ce a mai rămas din cultul Dianei, în panteonul roman, zeiţa pădurilor şi a vânătorii. De aceea nu întâmplător la români Sânzienele sunt o sărbătoare a  naturii. Sânziana este Sânta Diana. Zeiţa antică a fost transformată în “sfântă” de români, ca o concesie făcută creştinismului. După ce Dacia a fost cucerită de romani, cultul Dianei a înlocuit în lumea geţilor cultul lui Bendis, zeiţă a Lunii, pădurilor, farmecelor şi a dragostei. Un crâmpei din cultul lui Bendis păstrat până azi apare consemnat de autorii Cristian şi Miriam Dikol. Este vorba de un ritual făcut de fetele care vor să se mărite: în noapte cu lună plină înconjură casa de trei ori, complet goale, rostind un descântec. Tot romanii sunt cei care au adus în Dacia cultul manilor, adică al strămoşilor decedaţi. Manii erau zeii casei, ai familiei şi în fiecare casă romană era un altar unde li se aduceau jertfe. Manii ocroteau, aduceau belşug, de acea avem vorba mănos. Credinţa în mani s-a păstrat palid până spre zilele noastre. Astfel în satul tutovean Ghidigeni ultimul butuc din vie rămânea necules. Era lăsat pentru mană ziceau ţăranii, de fapt era lăsat jertfă manilor. Vărsam o picătură din pahar de sufletul morţilor şi tot pentru morţi este menită mâncarea căzută jos, jertfă involuntară. La Ciocani, alt sat tutovean, ultimul butuc de vie era lăsat pentru păsările cerului, dar pasărea închipuie sufletul mortului care se înalţă şi implicit reprezintă pe zeii mani. De aceea la înmormântare se aruncă o găină peste groapă, este simbolul sufletului eliberat. Înainte de a venera manii care sunt strămoşii paterni, societatea omenească a cunoscut matriarhatul, mama era capul familiei şi iată că vedem azi rămăşiţe ale matriarhatului! Ştim de Ştefan a Petrei din “Amintiri din Copilărie”! Am întâlnit nume ca Aioanei, Ailincăi, Aştefănesei etc., toate, la fel ca Ştefan a Petrei, originare din Neamţ. Numele arată că mai demult moştenirea s-a făcut pe linie maternă şi aşa stând lucrurile aceste nume dovedesc că matriarhatul s-a menţinut multă vreme în ţinutul Neamţului. În munţii Gaţii de Est, pe teritoriul statelor indiene Orissa şi Kerala, existau în anii 1950 triburi de dravidieni a căror societate rămăsese în matriarhat. Le-a vizitat etnograful Ludmila Shaposnikova şi a scris despre ele în cartea “Drumurile Junglei”. Societatea tribului Mosou din provincia chineză Yunan este matriarhală. Matriarhatul este legiferat în Sembilan, unul dintre sultanatele Malaeziei. Sembilan este o federaţie alcătuită din nouă mici monarhii tribale. Herodot scrie în “Istorii” că pe vremea lui, sec V î.Hr., trăia în Sciţia, pe malul Donului, un trib de canibali. Uriaşul Tantal l-a ucis pe fiul său Pelops şi l-a mâncat la un banchet. Pelops a dat numele peninsulei Peloponez din Grecia, a fost regele acestui pământ, a fondat oraşul Pisa din Italia şi a iniţiat în anul 776 î. Hr. jocurile olimpice ale antichităţii. A existat antropofagie inclusiv pe teritoriul nostru, aşa se explică expresiile admirative, acum considerate triviale, gen: “mânca-ţi-aşi ochii”, “mânca-ţi-aşi guriţa”,”mânca-l-ar mama” etc. Facem paralela cu ceea ce spunea Aurel Lecca în volumul “Papuaşii” despre canibalismul ritual practicat în plin sec.XX  la triburile din Noua Guinee. La papuaşi rudele mănâncă de la persoana decedată acele mădulare care-i conferiseră pe când trăia calităţi râvnite de alţii. Canibalii care au trăit pe teritoriul nostru cândva, nu erau arieni, ci primitivi preindoeuropeni. Amintirea acelor sălbatici a supravieţuit până acum o generaţie. O vedem fie în ameninţarea adresată copilului neastâmpărat că “vine moşul şi te ia cu sacul”, fie în jocul copiilor care se învârteau în cerc ţinându-se de mâini şi strigând: “este ora unu şi omul negru n-a venit”, “ora două şi omul  negru n-a venit” şi tot aşa până când unul strigă “omul negru a venit”! Cercul se rupe, copiii fug cu ţipete de spaimă prefăcută, în timp ce un alt copil care stătuse până atunci pitit se repede spre ceată cu faţa schimonosită, mârâind ameninţător. Dă să prindă pe cei ce fug. El este omul negru care ar mânca pe copilul prins! Negrul este asimilat nopţii, simbolizează pericolul. Toponime ca Râul Negru din Transilvania, mlaştina Tăul Negru din Maramureş ori Munţii Pădurea Neagră din landul german Baden, evocă tenebrele din adâncimea apei ori încâlceala de nepătruns a pădurii. Moşii şi oamenii negri trăiau în păduri şi semănau groază printre ţărani. Ni-l imaginăm pe moş cu plete şi barbă. Omul sălbatic are părul lung şi încâlcit, barba hirsută ascunde chipul, pare bătrân, pare un moş! Umanoizii cu pilozitate accentuată, cărora oamenii civilizaţi le spuneau moşi, provocau teamă. Când grecii antici au văzut marile maimuţe antropoide din Africa le-au zis gorile, adică oameni păroşi. De unde vine confuzia dintre om şi maimuţă? Nu numai de la aspectul umanoid al maimuţei. În antichitate supravieţuiseră în locuri izolate din Europa hoarde de umanoizi lăţoşi. Când anticii întâlnesc maimuţele antropoide au zis că au de-a face cu “verii” sălbatici care trăiau prin ţările lor. Tot din cauza confuziei cu umanoizii primitivi, dayaci, băştinaşii din  Borneo zic maimuţelor superioare din  insula lor urangutani, adică oameni urlători. Omul primitiv era totodată omul negru, periculos şi imprevizibil, gata să atace. În plus pare-se că oamenii preistorici erau negri la piele, poate şi datorită mizeriei. Percival Fawcett, englezul care a căutat urmele Atlantidei în statele braziliene Amazonia şi Mato Grosso, relata în cartea “Călătorie neterminată” că a văzut în junglă pe cei mai înapoiaţi oameni din lume. Brazilienii le ziceau muncegos. Aveau pielea neagră, graiul nearticulat, civilizaţia lor materială nu depăşea pe a maimuţelor antropoide.  Marian Rotaru

Leave a Comment