Ori de câte ori începem postul, mai ales postul mare, omul este readus la origini. I se aminteste iar si iar ca a gresit si ca situatia în care se afla este deznodamântul tragic al faptelor sale. Si este firesc sa fie asa. Trebuie sa ne asumam faptele pentru ca ele sunt rodul libertatii noastre si chiar si Dumnezeu le respecta. Dumnezeu îl respecta pe om pâna în cele mai mici sau mai mari acte, mai bune sau mai rele. Îl respecta chiar si când a gresit, chiar când a ales moartea. De ce? Fiindca altfel l-ar desfiinta pe om însa ar fi acelasi om pe care El l-a si înfiintat si asta e un nonsens. Si am vazut duminica trecuta cum tatal primeste înapoi pe fiul sau nevrednic si asa cum îi oferise averea cuvenita si libertatea cu toata dragostea si bunavointa si la întoarcere o face la fel. Dumnezeu este acelasi totdeauna caci este vesnic numai noi suntem schimbatori si nestatornici.

Însa cu asta nu se rezolva problema. Faptul ca Dumnezeu ne întelege si ca noi recunoastem pacatele nu duce automat la recuperarea si îndreptarea noastra. Dumnezeu este milostiv dar este si drept. Si miluieste dar si pedepseste. Si atunci trebuie sa punem lucrurile în ordinea lor fireasca. Am gresit, sa si reparam, sa si restauram. Acelasi drum trebuie parcurs invers pentru a fi autentica îndreptarea noastra. Ca si în pilda fiului risipitor de care vorbeam.

Duminica ce urmeaza poarta tocmai acest semn al caderii si repudierii noastre. E duminica izgonirii lui Adam din rai; si a Evei bineînteles. O duminica ce trebuia sa fie a învierii este una a caderii; dar nu-i nimic, va veni si aceea cât de curând. Numai noi sa stim cum sa trecem prin cele sase saptamâni de post si apoi prin saptamâna mare, a  patimilor, ca sa înviem. Ce trebuie sa fi fost în sufletul lui Adam când, calcând agale, se îndrepta spre poarta minunatei gradini aruncând poate câte-o privire fugara spre ceea ce avusese si nu pretuise? Nu stiu daca s-a raspuns; poate vreun gest artistic de mare intuitie sa fi schitat ceva; poate în lacrimile si tremurul copilului ce si-a pierdut definitiv cea mai draga jucarie; poate în pasii vreunui calugar ce se retrage timid si sovaielnic din lume sau cine stie în ce momente de maxima tensiune si sfâsiere pe care doar un om le poate încerca.

Suntem în afara de poarta si trebuie sa intram înapoi, dar nu tot pe aici, pentru ca aici sta falnic, neîndurator un arhanghel cu sabie de foc, care, în picturile marilor renascentisti, aproape ca îsi misca sabia, asemeni soldatului roman în gradina Ghetsimani. Dar, iata o alta gradina! Aceea a fost gradina caderii noastre prin vechiul Adam, aceasta este gradina învierii noastre prin noul Adam, prin Hristos. Cum le rezolva Dumnezeu pe toate dupa planuri tainice, prin gradini de El zidite. Atunci n-a ascultat Adam, acum asculta Hristos si asa se închide cercul. S-a realizat ispasirea si învierea la modul ontologic, fiintial; acum ramâne ca fiecare din noi, având modelul, sa realizam învierea noastra.

E un drum greu si lung: tine o viata. E o viata însa a carei durata nu o stim si asta ne încurca cel mai mult. Cât timp sa fim buni, cât timp trebuie sa ispasim? Buni trebuie sa fim tot timpul cât despre ispasire, despre pedeapsa raspunde fiecare dupa cât crede ca mai greseste. În primul rând nu exista îndreptare fata ispasire pentru ca ai de lucrat la fiinta ta; e ca si cum ai lucra la o casa darâmata, mai întâi trebuie sa curati locul, apoi sa rezidesti si apoi, atentie, sa reînfrumusetezi. O casa nu e gata pâna nu e buna de locuit si nu e confortabila; si lucrurile astea nu se pot face dintr-o data. Trebuie timp, rabdare si munca. Si asta ni se cere acum în timpul postului: sa încercam sa restauram fiinta noastra si sa o înfrumusetam. Veti întreba de unde stim ca e cazuta, ca e distrusa, caci nu avem probleme deosebite? Unora le merge bine si unii nu simt nici o parere de rau dupa ceva ce au facut? Da, asa este, dar noi ne adresam acelora cu constiinta, acelora care mai recunosc în ei urme ale chipului pierdut al lui Dumnezeu. Si, mai ales, acelora în care cuvântul lucreaza. În principiu, vorbim catre toti, dar niciodata în istorie n-au raspuns si n-au reactionat oamenii la fel. Am vrea ca toti sa se mântuiasca si sa redobândeasca gradina pierduta, dar aici lucrurile se fac, nu cu forta, nu de sila sau cine stie ce obligatie, ci se fac cu cercetare de sine, autoevaluare, întelegere, smerenie, supunere spre o judecata din afara si cu dragoste. Daca ne-am judeca numai noi pe noi însine am fi o lume de sfinti dar singuri; si dupa cum stim sfânt nu poti fi decât în relatie cu altul.

Parintii bisericii, care cunosc bine vechile rânduieli liturgice din perioada Triodului, ne spun ca tema izgonirii lui Adam din rai, legata de Duminica Lasatului sec de brânza, reprezinta o transpunere a expulzarii temporare a penitentilor în afara bisericii, care odinioara avea loc atunci. Acestia trebuiau sa ramâna în afara usilor bisericii (ca oarecând Adam în fata usilor încuiate ale Raiului) si sa-si plânga pacatele pâna la sfârsitul Postului Mare, când erau reintrodusi în ea împreuna cu cei care înca nu faceau parte din comunitatea bisericeasca. De aceea imnografia acestei Duminici se întemeiaza pe imaginea lui Adam tânguindu-se înaintea portilor raiului.

Pr. Claudiu Rugina – Parohia “Sf. Trei Ierarhi – Buhusi”