Ne apropiem de postul mare, un drum pe care, daca nu esti pregatit cum se cuvine, e greu sa-l duci la bun sfârsit. O sa vorbim la momentul oportun despre acest lucru; acum însa va aduc aminte de faptul ca înainte de post, oricare ar fi el, dar mai cu seama acesta, omul trebuie sa faca un gest de împacare cu toata lumea, cu oamenii, cu lucrurile, cu natura. si iata ca, Biserica, dupa ce a sfintit apa pentru tarini, în ziua de Sf. Trifon (1 februarie) si a pus în rânduiala pamântul, via, pomii, dupa ce s-a asigurat pacea cu natura, încearca sa faca acelasi lucru si cu oamenii si nu numai cu cei vii ci si cu cei adormiti, cu cei plecati dincolo. Exista în traditia bisericii, înca din primele zile ale ei, o grija deosebita pentru cei ce au parasit lumea aceasta. Sunt mai multe zile de pomenire a mortilor, în general sâmbetele de peste an, mai sunt si zilele de pomenire imediat dupa moarte, pâna la 40 de zile, la 3, la 6 la 9 luni si din an în an pâna la sapte. Si totusi pomenirea nu se opreste aici, ci doua sâmbete fac obiectul pomenirii tuturor stramosilor nostri stiuti sau nestiuti. Acestea sunt numitele zile de mosi, mosii de iarna si mosii de vara.

De unde aceasta preocupare deosebita a noastra fata de acestia, ce ne leaga atât de mult de ei? De ei e legata mostenirea noastra pentru ca mostenim doua lucruri mari de la ei: pamântul pe care calcam si cerul în care credem. Caci acolo se duc ei, în pamânt si în cer. Ei ne-au lasat odata cu pamântul si credinta ca pamântul acesta e al lui Dumnezeu si ni l-a oferit noua din iubire. Si avem aceasta avere: pamântul pe care ei îl îngrasa cu fiinta lor si îl umanizeaza. Pamântul acesta este plin de oseminte sfinte si de trupurile sfintilor parinti caci toti parintii sunt sfinti daca ne-au nascut si crescut cum se cuvine. Si pamântul acesta nu e o materie moarta cum vorbesc necredinciosii fara stiinta, ci este viu si da roade frumoase pentru ca poarta în sine ramasitele credinciosilor si e stropit de sângele martirilor. Altfel ar rodi numai urâtenii.

Suntem mostenitorii credintei lor pentru ca totdeauna credinta se mosteneste, se primeste în dar. Suntem credinciosi si înca mai fiintam datorita credintei lor. Dincolo de unele sentimentalisme nascute din emotiile ce ni le prilejuieste o moarte a celor dragi, se afla o legatura mult mai profunda si mai fireasca ce tine de legatura noastra umana cu stramosii si cu umanitatea în general. Posibil ca aceasta legatura sa nu fie totdeauna constientizata, sa existe în subconstientul nostru, cel colectiv, sa nu ne dam seama pe deplin de aceasta legatura, dar totusi sa ne purtam cum trebuie, sa facem ce trebuie. Nu-i cunoastem pe toti, mai mult pe cei mai apropiati cronologic de noi, nu avem o imagine a lor, dar suntem sau ar trebui sa fim responsabili de pomenirea lor. Si pomenirea lor nu e doar o aducere aminte de ei ci o rugaciune si o multumire adusa de catre noi din dragoste pentru ei. E o rugaciune de iertare, e liturghie, pentru ca asta se face, urmata de parastas, e comuniune cu ei. Când facem liturghie, de fiecare data, suntem în comuniune, noi cei de pe pamânt cu cei plecati dintre noi. M-am ferit sa zic vii sau morti, asa cum obisnuim mai mult pentru usurarea exprimarii, pentru ca de fapt toti suntem vii.

Vom lua cu sfiala si vom pregati daruri simbolice pentru jertfa, coliva si vin, din roadele acestea binecuvântate ale pamântului de care vorbeam. Când picatura de vin se va uni prin stropire cu grâul din coliva stim ca vom învia. Este gestul simbolic facut de preot pentru a arata si descoperi ca sufletul se va uni cu trupul odata cu învierea si asa, iarasi, ca fiinte depline vom merge la judecata. Nu întâmplator duminica, dupa sâmbata de pomenire a mortilor, se va face, în cadrul liturghiei, amintire despre judecata viitoare. Iata sensul acestei pomeniri, judecata viitoare si împaratia cerurilor.

Constienti ca, oricât de buni au fost stramosii si mosii nostri, totusi, ca oameni vietuitori în lume, au mai si gresit ne simtim datori sa facem o rugaciune de iertare pentru dânsii. Credem acest fapt, ca doar împreuna ne putem mântui. Dar, precum ei si noi am stiut dintotdeauna ca un colt de pâine face câteodata mai mult decât orice avere si poate ostoi foamea unui om, o sa luam din prea multul sau prea putinul nostru spre a oferi celor mai nevoiasi un mic dar.

Ne vom întâlni în cimitire, despre care se spune ca sunt parcurile lui Dumnezeu si vom aprinde o lumânare. Credem ca lumina blânda a unei lumânari ce face eforturi disperate sa tina flacara aprinsa le va lumina drumul spre izbavire si iertare.

Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca!

Pr. Claudiu Rugina – Parohia „Sf. Trei Ierarhi” Buhusi